De ce abundența este o iluzie: piețele energiei și noua eră a penuriei

Penuria energetică și revenirea inevitabilă a investițiilor în infrastructura fizică

Perioada globalizării neîntrerupte s-a încheiat. În locul unui singur lanț de aprovizionare eficient, dar vulnerabil, economiile vor trebui să construiască mai multe surse de furnizare, capacități industriale interne și redundanță. Această tranziție presupune fabrici, rețele energetice, rafinării, porturi și stocuri strategice. Paradoxul este că investițiile nu apar la amploarea necesară, deși riscurile sunt vizibile.

Jeff Currie susține că investițiile în mărfuri nu sunt declanșate, de regulă, de promisiunea unor randamente abstracte, ci de penurie. În anii 1970, nu randamentele ridicate au determinat mobilizarea capitalului, ci cozile, rafturile goale și imposibilitatea de a cumpăra combustibil. Atât timp cât magazinele și stațiile de alimentare rămân aprovizionate, publicul și guvernele presupun că sistemul funcționează. Când disponibilitatea fizică dispare, comportamentul se schimbă brusc, iar capitalul începe să se deplaseze.

Potrivit lui Currie, această schimbare poate lovi în mod special clasa de mijloc din Statele Unite, modificând stilul de viață într-o măsură rar întâlnită în ultimele decenii. Iluzia abundenței, întreținută de guvernele occidentale, face însă ajustarea mai dificilă: politica publică pornește adesea de la premisa că resursele pot fi obținute oricând, iar finanțarea sau garantarea datoriilor poate rezolva orice blocaj. Energia și materia nu răspund însă la ordine monetare. Dacă nu există țiței, motorină sau capacitate de rafinare, tipărirea banilor nu creează imediat aceste resurse.

Miza geopolitică a momentului energetic

Jeff Currie, analist al mărfurilor energetice și director pentru strategie la Altus Partners, a ocupat anterior funcția de director pentru strategie în domeniul rutelor energetice în cadrul grupului Carlyle, unde este în prezent consilier principal. El a fost, de asemenea, director global al cercetării în domeniul mărfurilor la Goldman Sachs și una dintre vocile importante de pe Wall Street în timpul superciclului mărfurilor din anii 2000, al șocului de ofertă generat de exploatarea formațiunilor de șist în anii 2010, al pandemiei și al războiului dintre Rusia și Ucraina.

Discuția are loc în iulie 2026, pe fondul războiului din Iran, al perturbării strâmtorii Hormuz și al atacurilor Ansar Allah asupra unui petrolier saudit. Currie consideră că piețele financiare subestimează amploarea acestei combinații. Marea Roșie și Marea Neagră sunt deja afectate, iar o parte semnificativă a capacității de rafinare din Rusia a fost scoasă din funcțiune. Cu toate acestea, piața ezită să mențină țițeiul peste 100 de dolari pe baril, deși prețurile produselor rafinate transmit un semnal mult mai grav.

Formula lui Currie este memorabilă: țițeiul reprezintă zgomotul pieței, în timp ce produsele rafinate reprezintă semnalul. Motivul este structural. O rafinărie poate transforma un baril de țiței în motorină, benzină și combustibil pentru aviație, dar aceste produse sunt cele utilizate direct de transport, agricultură, industrie și armate. O explozie într-un petrolier de produse rafinate poate distruge încărcătura și nava; un petrolier de țiței avariat nu produce neapărat aceeași pierdere imediată de produse utilizabile.

De la produse rafinate la penuria de țiței

Cel mai puternic indicator menționat este diferența de rafinare 3-2-1, care compară valoarea a trei părți benzină și două părți motorină cu valoarea unei părți de țiței. Nivelul indicat, aproximativ 60 de dolari pe baril, este cel mai ridicat observat de Currie în trei decenii. La un țiței de 100 de dolari, această diferență sugerează produse evaluate implicit la circa 160 de dolari pe baril: o măsură a rarității capacității de rafinare, nu doar a scumpirii petrolului. Sursa precizează că randamentele mărfurilor pot proveni fie din aprecierea prețului, fie din forma curbei prețurilor și randamentul de report; concentrarea exclusivă asupra nivelului prețului poate ascunde randamente investiționale importante.

Perturbările se cumulează. Au fost afectate rafinării din zona Golfului Arab, iar exporturile de produse au fost limitate. China și-a redus exporturile de produse rafinate și și-a diminuat prelucrarea, consumând din stocurile proprii. Atacurile Ucrainei asupra rafinăriilor rusești, desfășurate la aproximativ 1.300 de kilometri în interiorul teritoriului Rusiei, au eliminat aproape jumătate din capacitatea de rafinare; drept consecință, Rusia ajunge să importe combustibil pentru aviație din Japonia și motorină din India.

Impactul nu se oprește la produse. Multe rafinării din epoca sovietică au o singură conductă de alimentare cu țiței. Când rafinăria este oprită, este oprit și fluxul de țiței către ea. Astfel, aceeași lovitură reduce simultan oferta de produse și cererea locală de țiței, complicând interpretarea prețurilor. Sursa subliniază și că petrolul, motorina și combustibilul pentru aviație sunt resurse fundamentale pentru funcționarea sistemului mondial, iar tipărirea banilor sau garantarea datoriilor nu poate crea rapid aceste resurse fizice.

Statele Unite folosesc Rezerva strategică de petrol pentru a alimenta piața și pentru a trimite combustibil către Europa. Retragerile menționate ajung la aproximativ 3–5 milioane de barili pe săptămână. Acest amortizor poate ascunde temporar deficitul, dar nu îl elimină. Pe măsură ce rezervele se reduc, lipsa produselor se poate transforma, în 30–60 de zile, într-o lipsă directă de țiței. Atunci, Currie avertizează că prețul poate urca „cu liftul expres”, iar probabilitatea depășirii pragului de 150 de dolari pe baril devine mult mai mare după trecerea pragului de 100.

Penuria, semnalul de preț și riscul unor blocaje mult mai mari

Jeff Currie consideră că situația din Iran ar putea fi privită retrospectiv ca un moment comparabil cu Waterloo-ul lui Napoleon: fiecare săptămână de conflict îi mărește Iranului puterea de negociere, iar o soluție favorabilă pare tot mai puțin probabilă. Chiar și în ipoteza unei încetări imediate a războiului, efectele nu s-ar încheia odată cu luptele. Sondele avariate din Orientul Mijlociu ar necesita lucrări de repunere în funcțiune, contractele comerciale ar putea fi redirecționate către Est, iar instabilitatea regională ar continua să influențeze oferta energetică.

Riscul nu se limitează la Orientul Mijlociu. Rusia își închide unele sonde, iar instalațiile sale sunt mai vechi și mai dificil de repornit. Atacurile ucrainene asupra unităților de distilare atmosferică — instalațiile esențiale ale unei rafinării — pot necesita aproximativ un an și jumătate pentru reconstrucție. Când o asemenea unitate este oprită, producția de țiței asociată este, de asemenea, redusă; doar aproximativ 35% din această producție poate fi redirecționată. Prin urmare, aceeași problemă afectează cele două mari surse de petrol ale lumii: Iranul și Rusia.

În acest context, reacția piețelor i se pare lui Currie inexplicabil de optimistă. După un acord, numeroși participanți au devenit pesimiști în privința prețurilor, deși diferența de rafinare ajunsese la 60 de dolari pe baril. Această diferență măsoară, în esență, marja dintre valoarea produselor rafinate și costul țițeiului; un nivel atât de ridicat semnalează deja o penurie severă de capacitate sau de produse.

Piețele futures și amortizarea șocurilor

În acest tablou, reducerea rezervelor strategice de petrol echivalează cu lichidarea unei rezerve acumulate în decenii pentru a suprima chiar semnalul de preț care ar declanșa investițiile necesare. Piețele futures există, între altele, pentru a anticipa riscurile. Companiile aeriene și alți consumatori mari pot cumpăra din timp contracte futures, protejându-se împotriva unei creșteri bruște a prețului. Această cerere graduală transmite semnalul de penurie înainte ca deficitul fizic să devină acut. Piețele care dispun de asemenea instrumente „văd groapa” și o ocolesc; cele lipsite de ele ajung la creșteri explozive.

Un exemplu invocat este piața contractelor futures pentru ceapă. Gerald Ford, pe atunci reprezentant sau senator din Michigan, a susținut interzicerea lor în anii 1960. În lipsa acestui mecanism de anticipare, prețurile nu au mai putut incorpora treptat riscurile și au devenit mult mai volatile. Currie compară situația cu piața cărbunelui din Newcastle înainte de 2008: prețul a rămas inert pe durata superciclului, apoi a crescut brusc când piața a întâlnit blocajul de aprovizionare.

Problema actuală este amplificată de lipsa lichidității pe scadențele îndepărtate. Deși există o curbă futures extinsă pentru petrol și gaze naturale, aproximativ 98% din lichiditate se concentrează în primele șase luni. O companie care dorește să-și acopere necesarul de petrol peste 18 luni nu găsește suficiente contrapărți pentru volume mari. În practică, cumpărarea unei companii petroliere poate deveni una dintre puținele modalități de a dobândi expunere la oferta viitoare.

Paradoxul capitalului fizic

Currie atribuie o parte din această situație reglementării Dodd-Frank, care a redus capacitatea băncilor de a-și asuma riscuri de tranzacționare și de a furniza lichiditate pe termen lung. În trecut, băncile de pe Wall Street dețineau poziții mari și facilitau tranzacțiile; astăzi, accentul cade mai mult pe preț și pe limitarea riscului decât pe intermedierea fizică a mărfurilor.

În același timp, energia reprezintă puțin sub 4% din indicele S&P, iar energia împreună cu materialele de bază rămân sub 6%, aproximativ o treime din media istorică. Dacă energia, cu o pondere de 3%, se dublează, contribuția sa la portofoliu este de 3%. Tehnologia, cu o pondere rotunjită la 50%, trebuie să crească doar cu 6% pentru a produce aceeași contribuție. Astfel, capitalizarea bursieră ridicată a sectorului tehnologic face ca administratorii să prefere activele deja dominante, chiar când oferta fizică devine vulnerabilă.

Currie descrie deja câteva „gropi” majore: aur la 5.500 de dolari, apoi la aproximativ 4.200, motorină la 160 de dolari, Brent la circa 101 dolari pe baril și cupru la 14.000 de dolari pe tonă. El consideră că acestea sunt doar poalele Himalayei. În anii 2000, cumpărătorii activi pe scadențele îndepărtate au netezit ajustarea; acum, lipsa lichidității poate transforma fiecare deficit într-un vârf succesiv.

Următorul deceniu: penurie și depreciere monetară

Currie anticipează o alternanță între penurie și depreciere monetară. Petrolul, cuprul și produsele agricole precum porumbul și soia ar deveni indicatori ai penuriei, în timp ce aurul ar reflecta pierderea puterii de cumpărare a banilor. Cauza principală este subinvestiția: o mină de cupru poate necesita peste 20 de ani pentru a intra în producție, iar rafinăriile nu au fost construite într-un ritm suficient.

Noile volume din Brazilia și Guyana provin din investiții ale ciclului anterior, nu dintr-un val actual de proiecte. Goldman Sachs a publicat o listă a marilor proiecte, iar cea mai recentă versiune nu mai includea proiecte majore noi. În paralel, extinderea inteligenței artificiale mărește cererea pentru metale, energie, turbine și transformatoare, fără ca extracția materiilor prime să fi fost pregătită pentru acest șoc al cererii.

Currie respinge ideea că progresul tehnologic va elimina nevoia de energie și materiale. El numește această convingere „iluzia abundenței” și amintește lecția administrației Carter. În 1977, Carter a recunoscut public penuria energetică, a cerut reducerea consumului și a susținut investițiile în surse nefosile din motive de securitate. Reacția publică a fost însă panică, iar liderii occidentali au învățat o lecție politică problematică: să nu admită niciodată penuria, chiar atunci când negarea ei întârzie investițiile necesare.

China și tranziția energetică motivată de securitate

China a tratat tranziția energetică în primul rând ca pe o problemă de securitate, nu ca pe una de mediu. Investițiile în energie nucleară, energie solară, energie eoliană, baterii și litiu au urmărit reducerea vulnerabilității față de aprovizionarea externă. Această strategie i-a permis să absoarbă mai bine șocurile și să-și consolideze poziția industrială.

Iluzia abundenței în Occident

În interpretarea prezentată, statele occidentale au preferat să amâne recunoașterea penuriei. George Bush Senior a procedat astfel în primul război din Golf, în 1991, folosind Rezerva strategică de petrol și comunicarea publică pentru a calma piața. Ulterior, Clinton, Bush Junior, Obama, Biden și Trump au recurs, în forme diferite, la aceeași strategie: menținerea aparenței că oferta va reveni înainte ca lipsa reală să devină imposibil de ascuns.

Aceasta este „iluzia abundenței”: autoritățile pariază că pot traversa temporar deficitul fără să admită natura structurală a problemei. Motivația este și politică, deoarece recunoașterea penuriei poate impune costuri electorale severe. Carter a devenit, în această narațiune, avertismentul privind consecințele politice ale unei asemenea admiteri.

Trump a recunoscut totuși că, fără acord, Statele Unite s-ar fi confruntat cu penurii masive și că au fost aproape să rămână fără motorină. Afirmația a fost rapid trecută cu vederea. Tăcerea sa ulterioară este explicată printr-o „capcană a escaladării”: presiunea pentru încheierea conflictului coexistă cu costurile tot mai mari ale continuării lui.

De la globalizare la fragmentare geopolitică

Strâmtoarea Hormuz este prezentată ca factor de fracturare a sistemului economic mondial. Metabolismul acestui „superorganism” economic depinde de energie și materiale; când circulația lor devine nesigură, lanțurile de aprovizionare se bifurcă între un bloc estic și unul vestic.

Robert Pape, de la Universitatea din Chicago, leagă această dinamică de precedentul din 1991: prăbușirea Uniunii Sovietice, victoria rapidă a Statelor Unite și folosirea a 147 de saci mortuari din 10.000 pregătiți au creat o demonstrație de forță care a consolidat hegemonia americană și a accelerat globalizarea. Același succes a alimentat însă iluzia că resursele și puterea pot fi mobilizate fără limite.

Fragmentarea geopolitică, creditul și controlul resurselor strategice

De la victoria hegemonică la ordinea mondială fragmentată

Ordinea care s-a consolidat după prăbușirea Uniunii Sovietice a fost construită în jurul unei victorii dominante a Statelor Unite. În prezent, însă, situația se inversează: China își afirmă autoritatea globală cu agresivitate, iar Statele Unite traversează o perioadă de slăbire strategică, accentuată de performanța modestă din Orientul Mijlociu și de costurile militare tot mai mari.

Jeff Currie a avertizat că această transformare nu este doar o consecință a războiului actual. Procesul începuse anterior, prin erodarea globalizării și prin pierderea capacității Statelor Unite de a susține simultan toate alianțele, rutele comerciale și angajamentele de securitate. În locul unei singure economii mondiale optimizate pentru costuri minime se conturează cel puțin două blocuri: unul asociat Chinei și unul asociat Statelor Unite, probabil în jurul spațiului nord-american.

În această configurație, dezglobalizarea și războiul împotriva comerțului liber devin fundamentul unei perspective favorabile mărfurilor. Fiecare bloc trebuie să construiască lanțuri de aprovizionare paralele, capacități industriale proprii și redundanță. Duplicarea minelor, rafinăriilor, fabricilor și infrastructurii logistice este mai scumpă decât concentrarea producției într-un singur loc, dar devine necesară atunci când siguranța aprovizionării primează în fața eficienței economice.

Războiul dronelor și epuizarea capacității militare

Un semnal deosebit de periculos este consumul accelerat de rachete defensive. Potrivit interpretării lui Jeff Currie, unele rachete care ar fi trebuit retrase de mult timp sunt folosite împotriva unor drone care costă aproximativ 40.000 de dolari, în timp ce rachetele Patriot pot costa milioane de dolari. Din punct de vedere economic și militar, schimbul este nesustenabil: adversarul poate produce drone ieftine într-un ritm mai mare decât poate fi refăcut stocul de interceptoare sofisticate.

Utilizarea avioanelor F-15 și F-35 cu bombe gravitaționale ar putea fi, în anumite situații, mai eficientă decât lansarea continuă a unor rachete costisitoare. În plus, sistemele radar sunt atacate direct, ceea ce afectează nu numai apărarea unei ținte, ci și întregul lanț de detectare, urmărire și interceptare. Jeff Currie a precizat că nu vorbește ca statistician militar, însă informațiile primite de la persoane familiarizate cu domeniul indică o reducere îngrijorătoare a stocurilor de rachete.

Această vulnerabilitate arată că avantajul tradițional al combustibililor fosili nu mai este suficient pentru a explica puterea militară. Războiul dronelor transformă costul electronicii, al senzorilor și al muniției ghidate într-un factor strategic comparabil cu accesul la petrol.

Inflație prin transferuri fiscale și lipsa lichidității

Discuția despre mărfuri trebuie să distingă între două mecanisme. Primul este cererea efectivă. Gospodăriile cu venituri mici au acces redus sau nul la credit și trăiesc, în mare măsură, de la un salariu la altul. Atunci când primesc transferuri fiscale, ele pot cumpăra imediat bunuri pe care anterior nu și le permiteau. Cererea suplimentară se transmite către alimente, energie și alte materii prime, iar prețurile pot crește rapid.

Jeff Currie a susținut că reducerea dobânzilor pe o perioadă îndelungată nu a produs automat inflație generalizată, în timp ce transferurile fiscale directe au avut un efect mult mai rapid. El a indicat episoade din Italia anilor 1980, din America Latină în anii 1980 și din Brazilia începutului anilor 2000 ca exemple ale aceleiași formule: guvernele măresc puternic transferurile, cererea se extinde, iar oferta fizică nu poate răspunde imediat.

În această interpretare, gospodăriile cu venituri mici măresc consumul marginal atunci când primesc bani suplimentari. Un consumator bogat va cumpăra aproximativ aceeași cantitate de porumb indiferent de faza ciclului economic; consumatorul cu venituri mici poate cumpăra mai mult după primirea unui transfer. Beneficiul inițial al transferului este real pentru destinatar, dar costul ulterior este distribuit prin inflație asupra întregii economii. În 2022, deprecierea de aproximativ 27% a indicelui S&P a arătat și cum pierderile de avere pot lovi gospodăriile cu venituri ridicate.

Al doilea mecanism este lichiditatea financiară. Produsele fizice pot fi consumate intens, dar prețul de piață are nevoie de credit și de participanți dispuși să tranzacționeze. Dodd-Frank a redus, potrivit lui Jeff Currie, disponibilitatea băncilor de a furniza lichiditate pe scadențele îndepărtate ale piețelor de mărfuri. Prin urmare, consumul fizic poate împinge în sus contractele pe termen scurt, în timp ce lipsa capitalului financiar limitează formarea prețurilor pe termen lung.

Creditul global și limita energetică

Moderatorul a extins analiza către sistemul internațional. Statele pot crea bani, însă nu pot crea energie; aceasta poate fi doar extrasă, transformată și transportată cu un consum suplimentar de energie. Dacă randamentele obligațiunilor cresc suficient, statele supraîndatorate își pierd treptat capacitatea de a împrumuta. Înaintea Statelor Unite, presiunea ar putea deveni severă în Europa, unde facturile pentru gaz natural și alte importuri energetice pot depăși capacitatea de finanțare a unor state precum Franța și Germania.

Această succesiune poate produce mai întâi deflație: gospodăriile și întreprinderile nu mai au bani pentru a cumpăra mărfuri la prețurile existente. Ulterior, dacă autoritățile răspund prin emisiune monetară într-un context de lanțuri de aprovizionare rupte, presiunea se poate transforma în hiperinflație. Așadar, disponibilitatea fizică și accesul financiar pot evolua în direcții opuse.

„Marele târg” și privilegiul exorbitant

Jeff Currie a legat accesul Statelor Unite la credit de acordul informal instituit prin Bretton Woods după 1945. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au fost create pentru reconstrucție, iar utilizarea dolarului și canalizarea comerțului prin New York au susținut poziția financiară americană. În schimb, Statele Unite au oferit protecția rutelor maritime globale cu ajutorul unei forțe navale capabile să apere comerțul internațional.

Acest aranjament este descris drept „Marele târg”. În perioada de după al Doilea Război Mondial, când Statele Unite concentrau aproximativ 95% din producția industrială mondială, înțelegerea părea justificată. După opt decenii, însă, costurile protejării comerțului global au crescut, iar distribuția puterii economice s-a schimbat. Trump a reclamat inclusiv costul protejării strâmtorii Hormuz, sugerând că beneficiarii securității maritime ar trebui să contribuie financiar.

Privilegiul exorbitant permite Statelor Unite să se împrumute și să consume la un nivel pe care alte state nu îl pot susține. Dacă protecția rutelor maritime dispare, iar încrederea în dolar se erodează, creditorii internaționali pot retrage capitalul. Consecința ar fi o reducere severă a consumului și a nivelului de trai al clasei mijlocii americane.

În prezent, Marea Roșie, strâmtoarea Hormuz și Marea Neagră sunt prezentate ca rute blocate sau grav perturbate. În analiza publicată sub titlul „Noul plan Martiel”, Jeff Currie a argumentat că această ordine devenise prea scumpă chiar înainte de actuala criză, indiferent de președintele aflat la putere. Dobânzile mai ridicate au făcut întreținerea sistemului tot mai dificilă.

BRICS, G7 și controlul resurselor

Conflictul este interpretat ca o confruntare între gruparea BRICS și gruparea G7, chiar dacă unele state europene nu își asumă pe deplin această perspectivă. Jeff Currie a rezumat nemulțumirea Rusiei, Chinei și Iranului printr-o cerere de respect și recunoaștere, fără a pretinde că aceasta justifică acțiunile lor. El a precizat că teza celui de-al doilea superciclu al mărfurilor, lansată în 2025, se întemeia pe dezglobalizare și pe restrângerea comerțului liber.

China controlează o mare parte din procesarea mineralelor critice deoarece Statele Unite și Europa au externalizat activitățile poluante și toxice. În numele sustenabilității, consumatorii occidentali au redus emisiile interne fără să renunțe la produse; producția și poluarea au fost transferate către China. Deciziile luate din anii 1970 până în anii 2000 au creat o dependență dificil de eliminat rapid.

Prin această poziție, China exercită influență asupra „atomilor” economiei — mineralele — și asupra „moleculelor” — materiile prime prelucrate și fluxurile energetice. Controlul strâmtorii Taiwan îi oferă, în plus, o poziție critică asupra semiconductorilor. Într-o lume fragmentată, cine controlează mineralele, energia, rutele maritime și cipurile poate limita nu doar producția industrială, ci și capacitatea militară și autonomia strategică a celorlalte blocuri.

Fragmentarea geopolitică, penuria alimentară și noua ordine energetică

Riscul blocării resurselor critice

Jeff Currie a extins analiza dincolo de Iran și a indicat existența unor fronturi de conflict pe mai multe continente. Atacurile Ucrainei în profunzimea teritoriului Rusiei sporesc riscul ca Putin sau Statele Unite să fie împinși într-o situație fără ieșire, în care recurgerea la arme cu efecte disproporționate devine mai probabilă. Chiar dacă este exclus scenariul nuclear, rămâne un risc grav: blocarea deliberată a accesului la materii prime.

Rusia concentrează atât resurse energetice, cât și metale, în timp ce China deține o poziție dominantă în metale, dar este mai dependentă de importurile de energie. Statele Unite au o producție energetică foarte mare, însă nu dispun de aceeași abundență internă de metale. Într-un sistem mondial deja fragmentat, Rusia și China ar putea restricționa aprovizionarea Europei și a Statelor Unite cu resurse esențiale pentru industrie, apărare și transport. Efectul nu s-ar limita la creșterea prețurilor: anumite procese industriale ar putea fi oprite pur și simplu din lipsă de materii prime.

Cerealele, porturile de la Marea Neagră și șocul climatic

Riscul se extinde și asupra alimentelor. Rusia și Ucraina furnizează împreună aproximativ 20% din cerealele mondiale, iar închiderea efectivă a portului Odesa poate elimina de pe piață o parte substanțială a acestui volum. Dacă jumătate din exporturile respective ar fi afectată, aproximativ 10% din oferta globală de cereale ar deveni temporar indisponibilă. În paralel, perturbarea îngrășămintelor ar produce efecte mai ales asupra recoltelor din 2027, nu doar asupra pieței curente.

Acest risc se suprapune peste El Niño și peste temperaturi extreme. O temperatură de 46 °C în zona Mediteranei indică presiunea exercitată asupra culturilor în perioada critică dinaintea recoltării, de regulă la sfârșitul lui septembrie și în octombrie. Căldura excesivă poate reduce randamentul plantelor, accelera evaporarea apei și deteriora calitatea cerealelor. Atunci când porturile de la Marea Neagră sunt atacate, iar vremea afectează simultan recoltele, piața nu mai gestionează un singur șoc, ci o combinație de șocuri corelate.

De aceea, Currie a susținut o expunere largă la mărfuri: problema nu este exclusiv una petrolieră, ci privește agricultura, metalele și energia în ansamblu. Piețele agricole au reacționat deja la aceste riscuri; după o scurtă retragere asociată unui memorandum, indicii agricoli au revenit pe creștere. În plus, perioadele în care dolarul a fost puternic au încurajat statele din America Latină să extindă rapid suprafețele cultivate și să exporte cât mai mult. Acest impuls s-a epuizat treptat, astfel încât oferta suplimentară poate dispărea exact când apar perturbări logistice și climatice. Acest impuls nu poate continua la nesfârșit, astfel încât oferta suplimentară poate dispărea exact când apar perturbări logistice și climatice.

De la creșterea prețurilor la efectele de ordin secundar

Penuria de motorină ar avea consecințe mult mai ample decât simpla scumpire a combustibilului. Motorina alimentează utilajele agricole, camioanele, navele și o parte importantă a echipamentelor industriale. Dacă transportul devine mai scump sau mai puțin disponibil, cresc costurile de însămânțare, recoltare, depozitare și distribuție. În consecință, alimentele și mărfurile se scumpesc, iar economia productivă pierde capacitate.

Un astfel de mediu poate declanșa acumularea preventivă de stocuri. Atât statele, prin rezervele strategice, cât și companiile și gospodăriile, pot încerca să cumpere înaintea altora. Această acumulare transformă o penurie inițială într-una mai severă, deoarece cererea preventivă absoarbe stocurile disponibile. În cazul Statelor Unite, o reacție posibilă ar fi interzicerea exporturilor de produse rafinate. O asemenea măsură ar proteja temporar consumatorii interni, dar ar transfera presiunea asupra aliaților și ar accelera fragmentarea geopolitică.

Europa și reînarmarea bazată pe baterii

În pofida vulnerabilității energetice, Currie s-a declarat optimist în privința Europei. Uniunea Europeană are un raport datorie publică–PIB de aproximativ 81%, comparativ cu 125% în Statele Unite și aproape 300% în China. În plus, distribuția veniturilor este mai echilibrată, protecția consumatorilor este mai puternică, iar statul de drept oferă capitalului un cadru previzibil.

Reînarmarea europeană schimbă însă natura investițiilor. Conflictul din Ucraina arată că echipamentele mari de realimentare, navele și aeronavele care transportă combustibili sunt ținte vulnerabile pentru drone. „Configurația militară 1.0”, bazată pe petrol și pe forță mecanică, este înlocuită treptat de „configurația militară 2.0”, bazată pe drone, programe informatice și inteligență artificială. Europa ar putea ajunge să aloce 5% din PIB pentru noua arhitectură de apărare, iar această transformare creează o cerere strategică pentru tehnologia bateriilor.

Franța dispune de capacitate nucleară, Germania de o bază importantă de energie regenerabilă, însă sursele regenerabile devin fiabile numai împreună cu o capacitate de stocare suficientă. Bateriile permit utilizarea electricității atunci când producția eoliană sau solară scade și reduc dependența de convoaie mari de combustibil, ușor de detectat și atacat. În competiția tehnologică, ASML oferă Europei o poziție deosebit de puternică în lanțul semiconductorilor, chiar dacă Nvidia și TSMC rămân actori centrali în domeniul inteligenței artificiale.

Limitele electrificării și „noua ordine a joule-ului”

Ideea centrală a ordinii bazate pe joule este că electrificarea cumpără opțiuni strategice: electricitatea poate alimenta mai multe activități, iar producția ei poate proveni din surse diverse. Totuși, un joule nu este identic cu altul din punct de vedere economic. Energia diferă prin densitate energetică, posibilitatea de stocare, transportabilitate și temperatură de utilizare.

Aviația, transportul maritim, producția de oțel, ciment și îngrășăminte depind încă de hidrocarburi lichide sau de molecule utilizate ca materie primă. Electrificarea poate acoperi o parte majoră a economiei, dar nu elimină automat aceste sectoare. Estimarea discutată pornește de la aproximativ 20% electricitate în consumul energetic mondial și consideră posibilă apropierea de 80%, dacă sectoarele dificil de electrificat rămân parțial bazate pe combustibili fosili. În această tranziție, China este cu decenii înaintea Occidentului în anumite componente industriale, iar competiția nu mai este motivată numai de protecția climei, ci de securitatea energetică și militară.

De la statele petroliere la statele electronice

Costul marginal și avantajul infrastructurii deja construite

Jeff Currie susține că petrolul, gazele naturale și cărbunele implică un cost marginal de consum: fiecare unitate suplimentară de energie necesită extracție, transport și ardere. În schimb, energia regenerabilă, bateriile și energia nucleară pot ajunge, după construirea infrastructurii, la un cost marginal foarte redus sau chiar nul pentru anumite utilizări. Investiția inițială rămâne un cost nerecuperabil; generațiile următoare beneficiază de infrastructura plătită de cele anterioare.

În această logică, comparația dintre centralele pe gaze și sistemele bazate pe energie regenerabilă și baterii nu se reduce la costul construcției. Chiar dacă o centrală convențională pare de câteva ori mai ieftină la început, China poate accepta cheltuieli masive pentru a-și extinde capacitatea electrică, deoarece urmărește avantajul strategic al unei energii ieftine după amortizarea infrastructurii. Dacă centrele de date, modelele de inteligență artificială și roboții sunt alimentați în principal cu electricitate la cost marginal scăzut, diferența de competitivitate față de restul lumii poate deveni decisivă.

Currie compară această transformare cu construirea căilor ferate care au legat coastele Atlanticului și Pacificului în Statele Unite ale Americii. O infrastructură de asemenea amploare nu a reprezentat doar o investiție comercială, ci o schimbare a posibilităților economice, militare și logistice. În aceeași manieră, controlul energiei electrice abundente poate redefini ordinea industrială.

De la vârful cererii de petrol la separarea dintre statele petroliere și cele electronice

În acest scenariu, teza potrivit căreia cererea de petrol ar putea atinge un vârf devine plauzibilă. Dacă, peste 10–20 de ani, transportul, producția și o parte din activitățile industriale vor utiliza direct electricitatea, necesarul de combustibili lichizi ar putea scădea. Nu ar dispărea însă peste noapte: aviația, transportul greu, petrochimia și numeroase procese industriale vor continua să depindă de hidrocarburi până când vor exista înlocuitori suficient de denși, stocabili și fiabili.

Observând războiul din Ucraina și evoluțiile din Iran, Currie afirmă că „mușchiul artificial” furnizat de petrol își pierde treptat exclusivitatea. Dronele controlate prin cabluri de fibră optică pot continua să funcționeze atunci când comunicațiile fără fir sunt întrerupte, iar folosirea unei rachete extrem de costisitoare pentru distrugerea unei drone mult mai ieftine devine economic nesustenabilă. Războiul demonstrează astfel că avantajul nu mai aparține automat armatei care consumă mai mult combustibil, ci celei care combină electricitatea, software-ul, senzorii și inteligența artificială.

În trecut, limita automatizării era în principal forța mecanică. Mașinile puteau executa activități fizice, dar nu puteau înlocui o mare parte din procesele cognitive. Odată cu progresul inteligenței artificiale, această constrângere se deplasează: electricitatea, bateriile și componentele electronice devin baza unei noi forme de „mușchi” industrial și militar.

Limitele promisiunii electrice

Currie avertizează însă că inteligența artificială nu este o tehnologie pur „virtuală”. Centrele de date necesare la scară globală presupun o cantitate uriașă de cupru, oțel, turbine, transformatoare și energie de construcție. Oamenii pot fi considerați o resursă regenerabilă prin educație și formare, însă cuprul și energia nu se reproduc în acest fel. Pe măsură ce cererea crește, industriile întâlnesc o curbă a ofertei ascendente: fiecare extindere suplimentară devine mai dificilă și mai scumpă.

Această realitate contrazice modelul economic al software-ului, care poate fi multiplicat aproape instantaneu la scară mondială. Infrastructura fizică necesită exploatări miniere, fabrici, rețele, autorizări și ani de construcție. Prin urmare, inteligența artificială combină o promisiune de productivitate cu o presiune materială tot mai mare asupra mărfurilor.

Currie observă că utilizatorii încep deja să întâlnească limite fizice, inclusiv restricții de energie și de capacitate de calcul. Modelul abonamentului cu tarif fix poate ascunde temporar costul real al utilizării, deoarece furnizorul suportă diferența dintre prețul plătit și cheltuiala de funcționare. Dacă această subvenționare nu mai poate continua, prețul serviciilor ar putea crește rapid.

De aici apare riscul unei ierni a inteligenței artificiale: nu neapărat dispariția tehnologiei, ci încetinirea investițiilor atunci când societatea nu mai poate finanța energia, materiile prime și infrastructura necesare pentru menținerea profiturilor. Evaluările bursiere ridicate ale companiilor tehnologice pot suferi o corecție, însă Currie consideră că dezechilibrele cele mai periculoase se află la nivelul finanțelor publice din Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și China.

Construirea sub presiune și revenirea capitalismului de stat

Problema devine mai gravă deoarece China controlează sau restricționează accesul la anumite minerale critice, în timp ce rezervele strategice de petrol sunt diminuate, iar motorina rămâne deficitară. Lipsa turbinelor și a altor echipamente întârzie, la rândul ei, extinderea producției electrice pentru centrele de date. Occidentul ar putea fi obligat să construiască rapid, în condiții de criză, exact infrastructura pe care nu a finanțat-o suficient în perioadele de calm.

Currie afirmă că soluția probabilă este revenirea capitalismului de stat. Proiectele energetice și industriale au durate de aproximativ 27 de ani și prezintă riscuri pe care capitalul privat le evită atunci când randamentul este incert sau prea îndepărtat. China poate avansa mai repede deoarece statul finanțează direct infrastructura și acceptă costuri strategice pe care investitorii privați nu le-ar suporta.

În acest cadru, separarea geopolitică s-ar putea organiza nu doar între aliați și adversari, ci între state petroliere și state electronice: unele ar controla moleculele combustibile, celelalte electricitatea, bateriile, cipurile și sistemele autonome. Tranziția energetică nu ar elimina competiția pentru resurse; ar muta centrul acesteia către infrastructură, cupru, capacitate de stocare și tehnologii de calcul.

Capitalul privat evită infrastructura strategică până la apariția penuriei

Investitorii privați evită proiectele energetice și miniere nu neapărat pentru că ar fi neprofitabile, ci pentru că necesită perioade foarte lungi de construcție. O mină de cupru poate avea nevoie de decenii pentru a deveni operațională și implică investiții de miliarde, în timp ce fluxurile de numerar apar mult mai târziu decât în cazul altor active. Chiar și după finalizare, veniturile pot fi relativ stabile, însă durata proiectului depășește toleranța obișnuită a piețelor financiare.

Jeff Currie a susținut că această structură face improbabil ca piețele să construiască singure infrastructura de care societatea va avea nevoie în următoarele decenii. Prin urmare, intervenția statului devine necesară, cu excepția cazului în care pot fi create mecanisme care să prelungească orizontul investițional. Problema este amplificată de structura indicilor bursieri: energia reprezintă aproximativ 3–4% din S&P, iar materiile prime de bază circa 1,5%, deși energia susține aproape întreaga bază materială a economiei.

Vârful cererii și vârful ofertei de petrol

Currie nu a afirmat că cererea de petrol va dispărea imediat. Sistemul are nevoie de investiții continue doar pentru a menține producția existentă, iar construirea unor alternative durează ani. Totuși, el consideră că vârful cererii poate apărea mai devreme decât se anticipa, deoarece dezbaterea s-a mutat din zona protecției mediului în cea a securității naționale. Odată ce bateriile și tehnologiile asociate intră mai ferm în sfera apărării, progresul lor ar putea fi accelerat.

În privința ofertei, situația poate fi și mai urgentă. Nu este clar cât de mult a fost afectată capacitatea Rusiei și nici ce perturbări suplimentare pot apărea în Orientul Mijlociu. Dacă ambele regiuni ar pierde o parte semnificativă din producție, penuria ar putea apărea înainte ca alternativele să fie pregătite. Într-un asemenea scenariu, presiunea s-ar extinde de la combustibili la baterii, agricultură și chiar la disponibilitatea alimentelor.

Rezerva strategică și riscul exploziei prețurilor

În Statele Unite, estimările discutate pentru Rezerva strategică de petrol variază între 270 și 300 de milioane de barili, după reducerea substanțială din timpul administrației Biden. Deși Departamentul Energiei a indicat posibilitatea coborârii până la 70 de milioane de barili, Currie a considerat mai credibilă zona de 270–300 de milioane, susținută inclusiv de declarațiile lui Amos Hochstein. Apropierea de acest prag ar explica urgența unor acorduri guvernamentale recente.

Rezervele sunt depozitate în cavități formate în domuri de sare. Pe măsură ce nivelul scade, extragerea devine mai dificilă, iar cavitățile formate în domurile de sare se pot surpa; astfel, protecția oferită de rezervă se diminuează. După epuizarea amortizorului, piața ar depinde de petrolul extras curent, combinat cu țiței canadian și venezuelean și trecut prin rafinării. Consecința posibilă ar fi o creștere bruscă a prețurilor produselor rafinate, nu o simplă ajustare graduală.

Inteligența artificială și noua bifurcare socială

Pentru tineri, Currie a recomandat alfabetizarea temeinică în domeniul inteligenței artificiale și utilizarea constantă a instrumentelor disponibile, inclusiv Claude. În opinia sa, cei care rămân în urmă vor întâmpina dificultăți majore în recuperarea decalajului. Nate Hagens a anticipat o bifurcare socială între persoanele care folosesc această tehnologie și cele care nu o folosesc sau nu își permit accesul la versiunile avansate.

La nivel personal, Currie a indicat importanța conexiunii dintre oameni și a deciziilor orientate spre viitor. El a legat această responsabilitate de protejarea planetei și de siguranța copiilor săi, evocând temperaturile extreme din Spania ca avertisment asupra fragilității mediului locuit. Concluzia editorială este severă: infrastructura fizică, stabilitatea energetică și limitele planetare nu pot fi lăsate exclusiv în seama unor piețe care reacționează abia după apariția crizei.

Glosar de termeni tehnici