Dilema prizonierului: Teoria jocurilor și dinamica cooperării

Fundamentele teoretice și mecanismele fundamentale ale dilemei prizonierului

Originile și conceptul dilemei prizonierului

Teoria jocurilor, o disciplină care analizează deciziile strategice în situații de interdependență, își găsește una dintre cele mai fascinante și studiate expresii în Dilema prizonierului. Acest experiment mental descrie un scenariu în care doi agenți raționali trebuie să aleagă între a coopera pentru un beneficiu reciproc sau a-și trăda partenerul pentru un câștig individual imediat. Tensiunea fundamentală a acestui model rezidă în faptul că, deși trădarea este alegerea logică din perspectiva interesului propriu, cooperarea ar produce, în final, un rezultat superior pentru ambii participanți.

Rădăcinile acestui concept datează din anul 1950, fiind creat de cercetătorii Merrill Flood și Melvin Dresher în cadrul RAND Corporation. Aceștia au dorit să testeze modul în care oamenii reali interacționează în situații strategice. Într-un experiment celebru, i-au invitat pe economistul Armen Alchian și pe matematicianul John Williams să joace o sută de runde ale acestui joc. Contrar așteptărilor pur teoretice, cei doi au ales frecvent să coopereze. Analizând aceste rezultate, John Nash a oferit o observație crucială: comportamentul rațional într-o variantă repetată a jocului diferă fundamental de cel dintr-o singură rundă. Această perspectivă a anticipat o descoperire majoră: cooperarea poate apărea organic în interacțiunile repetate, chiar și acolo unde ar părea ilogică la o primă vedere.

Cadrul narativ: Premisa lui William Poundstone

Denumirea sub care cunoaștem astăzi jocul a fost stabilită ulterior de Albert W. Tucker, care a creat faimosul scenariu al interogatoriului pentru a face recompensele matematice mai ușor de înțeles. În lucrarea sa din 1993, Dilema prizonierului, William Poundstone descrie versiunea contemporană standard a acestui model.

Doi membri ai unei grupări criminale sunt arestați și plasați în izolare, fără posibilitatea de a comunica. Poliția, neavând dovezi suficiente pentru acuzația principală, le propune fiecăruia un târg de tip faustian. Dacă unul dintre ei depune mărturie împotriva partenerului (alege trădarea), acesta va fi eliberat, în timp ce partenerul va primi o pedeapsă de trei ani. Dacă ambii aleg să tacă (aleg cooperarea), fiecare va primi doar un an de închisoare pentru o acuzație minoră. Totuși, dacă ambii decid să se trădeze reciproc, amândoi vor executa câte doi ani de închisoare. Fiecare prizonier este informat că partenerul său a primit exact aceeași ofertă, iar decizia trebuie luată fără a cunoaște alegerea celuilalt.

Analiza strategiilor și echilibrul Nash

Din punct de vedere analitic, pentru un jucător care urmărește strict minimizarea propriei pedepse, trădarea reprezintă o strategie dominantă. Logica este implacabilă: dacă partenerul cooperează, este mai bine să trădezi (0 ani față de 1 an); dacă partenerul trădează, este tot mai bine să trădezi (2 ani față de 3 ani). Astfel, indiferent de acțiunea celuilalt, trădarea oferă un rezultat individual mai bun.

Această convergență a deciziilor către trădare reciprocă reprezintă singurul echilibru Nash al jocului. Deși acest punct de echilibru este stabil (niciun jucător nu are interesul să își schimbe strategia unilateral), el nu este eficient Pareto. Cu alte cuvinte, există o altă stare posibilă — cooperarea reciprocă — în care ambii jucători ar fi într-o situație mai bună, dar la care nu pot ajunge fără un mecanism de coordonare sau încredere.

Forma generalizată și matricea recompenselor

Structura dilemei poate fi abstractizată dincolo de contextul judiciar. Într-un cadru general, doi jucători aleg între „Cooperare” și „Trădare”. Recompensele sunt definite prin patru parametri esențiali:

• R (Reward): Recompensa pentru cooperare reciprocă.
• P (Punishment): Pedeapsa pentru trădare reciprocă.
• T (Temptation): Tentația de a trăda un partener care cooperează.
• S (Sucker's payoff): Plata „păcălitului” care cooperează în timp ce este trădat.

Pentru ca jocul să fie considerat o dilemă a prizonierului în sens strict, trebuie respectată inegalitatea: T > R > P > S. Această ierarhie garantează că trădarea este strategia dominantă, dar și că beneficiul colectiv al cooperării este superior eșecului colectiv al trădării.

Dilema prizonierului în variantă iterată

Atunci când jocul se repetă de mai multe ori între aceiași participanți, acesta devine un joc iterat. În acest context, apare o condiție suplimentară pentru a preveni strategiile care alternează trădarea și cooperarea: 2R > T + S. Aceasta asigură că stabilitatea cooperării este mai valoroasă decât exploatarea reciprocă prin rotație.

În jocurile cu un număr finit și cunoscut de runde, raționamentul prin inducție sugerează că jucătorii vor trăda în ultima rundă (neexistând teamă de represalii), ceea ce duce la prăbușirea încrederii și în penultima rundă, și tot așa până la prima interacțiune. Totuși, după cum a demonstrat Robert Aumann în 1959, dacă numărul de runde este infinit sau necunoscut, cooperarea poate deveni o strategie sustenabilă. Jucătorii pot dezvolta un „acord tacit”, în care amenințarea cu represaliile viitoare menține comportamentul cooperant în prezent.

Turneul lui Axelrod și evoluția cooperării

Interesul modern pentru acest subiect a fost revitalizat de Robert Axelrod prin celebra sa competiție de strategii computerizate, descrisă în cartea Evoluția cooperării (1984). Axelrod a invitat experți să propună algoritmi care să se confrunte într-un turneu iterat. Rezultatul a fost surprinzător: strategiile „lacome” au eșuat, în timp ce cele bazate pe reciprocitate au triumfat.

Strategia câștigătoare, propusă de Anatol Rapoport, a fost Tit-for-Tat (Dinte pentru dinte). Aceasta începe prin a coopera, iar apoi pur și simplu copiază ultima mișcare a adversarului. Axelrod a identificat patru trăsături esențiale pentru succesul unei strategii:

• Bunătatea: Să nu fie prima care trădează.
• Capacitatea de represalii: Să răspundă imediat la trădare pentru a nu fi exploatată.
• Iertarea: Să revină la cooperare dacă adversarul încetează trădarea.
• Lipsa invidiei: Să nu încerce să obțină un scor mai mare decât adversarul, ci să maximizeze scorul total.

Această dinamică explică modul în care comportamentele aparent altruiste pot evolua într-un sistem dominat inițial de egoism, oferind o bază teoretică pentru înțelegerea încrederii în economie, biologie și relații internaționale.

Dilema prizonierului în formă continuă

Majoritatea modelelor teoretice utilizează varianta discretă, unde jucătorii au doar două opțiuni: cooperare sau trădare. Totuși, realitatea biologică și socială oferă adesea un spectru continuu de contribuții. În Dilema prizonierului în formă continuă, emergența cooperării este mult mai dificilă. Într-un sistem discret, trecerea de la trădare la cooperare oferă un salt imediat de beneficii pentru un grup de jucători care adoptă Tit-for-Tat. În modelul continuu, dacă o populație pornește dintr-un punct de necooperare, indivizii care devin doar „puțin mai cooperatori” nu obțin un avantaj semnificativ. Această nuanță explică de ce, în natură, cooperarea de tip „dinte pentru dinte” este mai rară decât sugerează modelele matematice simplificate: este greu să construiești o structură robustă când contribuțiile pot fi diminuate infinitezimal.

Strategiile cu determinant zero și extorcarea în jocul iterat

În cadrul teoriei jocurilor, evoluția de la strategii simple la mecanisme complexe a scos la iveală o clasă aparte de algoritmi: strategiile cu determinant zero (ZD). Dacă strategia Tit-for-Tat este considerată „echitabilă”, deoarece nu caută să obțină un avantaj unilateral față de adversar, spațiul strategiilor ZD permite existența unor abordări mult mai agresive. Anumite strategii ZD oferă unui jucător capacitatea de a fixa unilateral scorul partenerului sau de a forța un jucător aflat într-un proces evolutiv să accepte un câștig cu un procent fix mai mic decât propriul său câștig. Această dinamică transformă Dilema prizonierului într-o formă de „joc al ultimatumului”. Jucătorul extorcat se află într-o poziție ingrată: dacă alege să riposteze prin trădare, își reduce propriul câștig și mai mult. Astfel, el este constrâns să coopereze pentru a-și maximiza utilitatea, chiar dacă acest lucru îi aduce un profit disproporționat de mic în raport cu cel al extorcatorului.

Stabilitatea evolutivă și strategiile generoase

Deși strategiile de extorcare par invincibile într-un duel direct, ele se dovedesc instabile într-un context evolutiv. Într-o populație unde succesul este măsurat prin capacitatea de multiplicare a strategiilor câștigătoare, extorcatorii eșuează pe termen lung. Deși pot invada o populație de cooperatori, ei performează slab atunci când se întâlnesc între ei, deoarece își reduc reciproc surplusul prin lipsa cooperării. Cercetările efectuate de Alexander Stewart și Joshua Plotkin în 2013 au demonstrat că, dincolo de o anumită dimensiune critică a populației, strategiile de extorcare pierd în fața strategiilor „generoase”. Acestea din urmă reprezintă o subcategorie a strategiilor ZD care sunt atât stabile, cât și robuste. O strategie generoasă va coopera cu alți cooperatori și, în cazul unei trădări, va accepta o pierdere de utilitate mai mare decât a rivalului pentru a menține deschisă calea reconcilierii. În populații mari, aceste strategii pot suplanta chiar și modelele de tip Win-Stay, Lose-Switch (Câștigă-Rămâi, Pierde-Schimbă).

Extinderi ale modelului: Dinamici colective și jocuri de cooperare

Dilemele cu mai mulți jucători și Tragedia bunurilor comune

Extinderea Dilemei prizonierului de la doi participanți la grupuri mari relevă dinamici sociale complexe, cea mai cunoscută fiind „Tragedia bunurilor comune”, concept popularizat de Garrett Hardin. În acest scenariu, resursele partajate (pășuni, ape, aer curat) sunt vulnerabile în fața exploatării individuale. Fiecare actor are de ales între beneficiul personal imediat (suprapășunatul sau poluarea) și reținerea auto-impusă pentru conservarea resursei. Dacă toți aleg calea egoistă (trădarea), resursa este distrusă, iar recompensa colectivă devine nulă. Totuși, realitatea oferă contraexemple optimiste. William Poundstone menționează cazul cutiilor de ziare neîncuiate din Noua Zeelandă. Deși tehnic oricine poate lua un ziar fără să plătească, majoritatea cetățenilor aleg să coopereze, conștienți că neplata ar duce la prăbușirea sistemului.

Experimente academice și boicotul examenelor

Mediul universitar a servit drept laborator pentru testarea cooperării la scară largă. În 1981, profesorul de sociologie Dan Chambliss de la Hamilton College a propus un pariu strategic: dacă niciun student nu se prezenta la examenul final, toți primeau nota maximă (A). Dacă însă un singur student alegea să dea examenul, acesta primea A, în timp ce restul primeau nota zero. Deși riscul de trădare era imens, în 1988, studentul John Werner a reușit să organizeze un boicot total, demonstrând că solidaritatea poate învinge stimulentul individual de trădare. Un succes similar a fost înregistrat în 2013 la Universitatea Johns Hopkins. Profesorul Peter Fröhlich folosea un sistem de notare relativ la cel mai mare punctaj din clasă. Studenții au realizat că, dacă nimeni nu susținea examenul, scorul maxim era zero pentru toți, ceea ce, conform algoritmului de scalare, se traducea prin nota A pentru întreaga grupă. Prin organizarea unui boicot colectiv, studenții au forțat sistemul să le acorde beneficiul maxim prin non-acțiune coordonată.

Cazul Southampton: Coluziunea în cadre multi-agent

Deși strategia Tit-for-Tat este considerată, în mod tradițional, cea mai robustă abordare de bază în teoria jocurilor, un experiment desfășurat la Universitatea Southampton din Anglia a demonstrat că limitele cooperării pot fi forțate prin strategii colective. La competiția aniversară de 20 de ani a dilemei prizonierului iterate, o echipă de cercetători a introdus un model bazat pe coluziune, reușind să domine clasamentul nu prin excelența unui singur agent, ci prin sacrificiul deliberat al altora. Echipa a înscris în concurs 60 de programe concepute să se recunoască între ele printr-o „secvență de salut” — un set de prime 5 până la 10 mișcări specifice. Odată ce recunoașterea era confirmată, programele adoptau roluri asimetrice: unul juca rolul de „sacrificiu”, cooperând necondiționat, în timp ce celălalt trăda sistematic. Această manevră asigura un punctaj maxim pentru agentul care trăda, propulsându-l rapid în vârful ierarhiei. În interacțiunile cu agenți din afara grupului Southampton, programele adoptau o strategie de trădare continuă. Scopul nu era neapărat maximizarea propriului profit, ci minimizarea scorului adversarului, o formă de „minimaxing” care proteja poziția liderilor grupului în clasamentul general. Rezultatele din 2004 au fost elocvente: primele trei locuri au fost ocupate de strategiile Southampton, chiar dacă acestea au înregistrat, per ansamblu, mult mai multe înfrângeri decât strategii clasice precum GRIM. Deși acest succes a fost remarcabil din punct de vedere tehnic, el are o relevanță teoretică limitată pentru studiul strategiilor de tip agent unic, spre deosebire de turneele fundamentale ale lui Robert Axelrod. Totuși, experimentul a oferit o bază solidă pentru analiza cooperării în cadre multi-agent, în special în prezența „zgomotului” sau a erorilor de comunicare. Richard Dawkins, în lucrarea sa „Gena egoistă”, anticipase posibilitatea unor astfel de strategii de „gașcă”, menționând însă că Axelrod probabil nu le-ar fi permis dacă ar fi fost trimise la turneele sale originale.

Dinamica populațiilor și echilibrul Darwinian

Chiar și în absența coluziunii, Tit-for-Tat nu este un învingător absolut în orice context. Deși pe termen lung domină prin stabilitate, pe termen scurt poate fi detronat. În simulările de tip echilibru Darwinian, o populație de tip Tit-for-Tat poate fi „invadată” de strategii extrem de binevoitoare care nu ripostează niciodată. Odată ce aceste strategii „naive” devin numeroase, ele creează un mediu fertil pentru strategiile agresive (cele care trădează mereu), care le pot exploata fără consecințe. Dawkins a demonstrat că în astfel de sisteme nu există un amestec static de strategii care să formeze un echilibru stabil, ci sistemul va oscila permanent între perioade de cooperare și valuri de agresiune.

Abordarea stocastică a dilemei iterate

În varianta stocastică a jocului, strategiile nu mai sunt decizii binare rigide, ci sunt definite prin probabilități de cooperare. Strategia unui jucător X este determinată de un set de probabilități (P), care depind de rezultatele interacțiunilor anterioare. S-a demonstrat matematic că pentru orice strategie complexă (cu memorie extinsă la „n” runde), există o strategie echivalentă de tip „memorie-1” care produce aceleași rezultate statistice pe termen lung. Astfel, analiza se poate concentra pe aceste modele simplificate. De exemplu, Tit-for-Tat în formă deterministă este reprezentat prin vectorul {1, 0, 1, 0}, ceea ce înseamnă că jucătorul va coopera cu certitudine dacă partenerul a cooperat anterior și va trăda dacă acesta a trădat. Prin utilizarea matricelor stocastice, cercetătorii pot calcula un „vector staționar” care indică probabilitățile de echilibru ale rezultatelor fără a mai simula mii de runde. Acest lucru permite compararea directă a profitabilității pe termen lung a două strategii opuse.

Strategiile cu determinant zero (ZD)

În 2012, William H. Press și Freeman Dyson au revoluționat acest domeniu prin descoperirea strategiilor cu determinant zero (ZD). Această clasă de strategii permite unui jucător să stabilească o relație liniară între propriul scor și cel al adversarului, indiferent de strategia pe care acesta din urmă o adoptă.

Modelul Snowdrift și jocul de tip Chicken

Cercetătorii de la universitățile din Lausanne și Edinburgh susțin că modelul Snowdrift (mormanul de zăpadă) reflectă mai fidel interacțiunile sociale decât Dilema prizonierului clasică. În acest scenariu, doi șoferi sunt blocați de o troiană de zăpadă. Cel mai bun rezultat personal este ca celălalt să curețe drumul, dar, dacă nimeni nu o face, ambii rămân blocați (un cost mult mai mare decât efortul de a curăța). Spre deosebire de Dilema prizonierului, aici cooperarea aduce un beneficiu chiar dacă este unilaterală: drumul este deblocat. Un exemplu cotidian este colaborarea academică: dacă partenerul tău nu muncește, este mai rațional să finalizezi singur proiectul decât să eșuați amândoi.

Jocuri de coordonare și asimetria în dileme

În jocurile de coordonare, interesul jucătorilor este aliniat către un scop comun, principala dificultate fiind sincronizarea. Un exemplu clasic este alegerea părții drumului pe care se conduce în timpul unei furtuni de zăpadă: ambele mașini trebuie să vireze în aceeași direcție (stânga sau dreapta) pentru a evita coliziunea. Dilemele asimetrice apar atunci când jucătorii au mize sau puteri diferite. În aceste „jocuri cu alibi”, un participant poate avea mai mult de pierdut prin trădare decât celălalt. Experimentele arată că, în astfel de cazuri, se poate ajunge la un echilibru stabil dacă jucătorul avantajat acceptă trădări periodice ale celui dezavantajat, pentru a menține un sentiment de echitate și a preveni colapsul total al cooperării.

Jocuri înrudite: Schimbul cu geantă închisă

Douglas Hofstadter a argumentat că abstracțiile teoriei jocurilor sunt mai ușor de înțeles prin analogii concrete, precum „schimbul cu geantă închisă”. Doi parteneri convin să schimbe o sumă de bani pentru un obiect, plasându-le în genți opace. Fiecare are tentația de a oferi o geantă goală (trădare). Dacă ambii sunt onești, tranzacția reușește (cooperare); dacă ambii trișează, pleacă cu propriile genți goale. Acest model simplificat păstrează esența dilemei, subliniind fragilitatea încrederii în absența unui mecanism de verificare.

Mecanisme de joc în emisiuni TV și concursuri

Emisiunile de tip concurs, precum Friend or Foe? sau Golden Balls, au adaptat Dilema prizonierului pentru divertisment. În Friend or Foe?, jucătorii decid soarta câștigurilor: „Prieten” (cooperare) sau „Dușman” (trădare). Structura recompenselor aici este ușor diferită: dacă ambii aleg „Dușman”, pleacă fără nimic, la fel ca în cazul în care unul este trădat. Aceasta creează un echilibru Nash slab, deoarece, dacă ești convins că partenerul va trăda, alegerea ta nu mai influențează rezultatul personal (primești zero indiferent de opțiune). Analizele economice asupra acestor emisiuni au arătat că nivelul de cooperare este surprinzător de ridicat, chiar și atunci când mizele financiare sunt considerabile.

Implementări tehnice și simulări computaționale

Implementări software și simulări

Evoluția strategiilor în Dilema prizonierului a fost accelerată de progresele în informatică. Robert Axelrod a inițiat primele turnee de algoritmi, utilizând cod în Fortran. Astăzi, comunitatea academică folosește biblioteci moderne precum Axelrod-Python sau programe de modelare bazate pe agenți precum Evoplex (lansat de Marcos Cardinot în 2018), care permit simularea a milioane de interacțiuni pentru a observa cum evoluează cooperarea în populații complexe.

Impactul socio-cultural și aplicațiile în lumea reală

Aplicații practice și manifestări în lumea reală

Modelul dilemei prizonierului servește drept „E. coli” al psihologiei sociale și economiei, fiind un instrument fundamental pentru a înțelege eșecurile de coordonare.

Mediul și politicile climatice

Schimbările climatice reprezintă o criză globală unde beneficiul colectiv este stabilitatea climatică, dar stimulentul individual al fiecărui stat este menținerea emisiilor ridicate pentru creșterea economică imediată. Un factor agravant aici este incertitudinea: spre deosebire de un joc teoretic cu recompense fixe, statele nu cunosc exact costurile inacțiunii sau beneficiile cooperării, ceea ce reduce probabilitatea de a evita o catastrofă climatică.

Economie și concurență

În economie, publicitatea este un exemplu clasic. Dacă două firme concurente investesc masiv în reclame, ele își anulează reciproc eforturile, rămânând cu aceeași cotă de piață, dar cu profituri diminuate de costurile de marketing. Ambele ar prefera să reducă bugetele, dar niciuna nu riscă să fie singura care nu face publicitate, de teamă să nu piardă clienți în favoarea rivalului. Uneori, reglementările guvernamentale (precum interzicerea reclamelor la tutun) acționează ca un mecanism de forțare a cooperării, salvând firmele de propria lor competiție distructivă.

Perspective psihologice: Dilema intertemporală

George Ainslie a propus o interpretare fascinantă a dependenței ca o dilemă a prizonierului între „eul prezent” și „eul viitor”. „Trădarea” în acest context este recidiva. Abstinența de astăzi este un sacrificiu care are sens doar dacă și eul de mâine cooperează. Dacă persoana anticipează că va ceda mâine, efortul de a rezista astăzi pare irosit, ceea ce duce la un șir nesfârșit de trădări (recidive). În relațiile interpersonale, cercetătorul John Gottman definește relațiile sănătoase prin capacitatea partenerilor de a evita buclele de trădare reciprocă. Neuroștiințele sugerează că creierul nostru procesează cooperarea prin mecanisme homeostatice și motivaționale, „scurtcircuitând” logica pur egoistă pentru a favoriza stabilitatea pe termen lung.

Dilema prizonierului în literatură și cinema

Conceptul a penetrat adânc cultura populară. Hannu Rajaniemi, în trilogia The Quantum Thief, explorează o „închisoare a dilemei”, unde antagonistul este „Cel care trădează totul”. În literatura pentru tineret, Trenton Lee Stewart folosește jocul ca test de inteligență și caracter în The Mysterious Benedict Society. În cinematografie, o aplicație tensionată apare în filmul The Dark Knight (2008). Jokerul pune pasagerii de pe două feriboturi într-o variantă a dilemei: fiecare grup are detonatorul pentru bomba de pe cealaltă navă. Dacă unul detonează, supraviețuiește; dacă niciunul nu o face până la un termen-limită, ambele nave sunt distruse. Scena subliniază dimensiunea morală a jocului, unde refuzul de a trăda devine un act de eroism, nu doar o strategie matematică.

Perspective etice și clarificări terminologice

Implicații în filozofia morală și utilitarism

Filozofii precum David Gauthier folosesc Dilema prizonierului pentru a explica „maximizarea constrânsă” — ideea că indivizii raționali își acceptă limitele libertății pentru a obține beneficii colective. Totuși, teoreticieni precum Kenneth Binmore sau Brian Skyrms critică utilizarea excesivă a dilemei ca model universal pentru moralitate, sugerând că interacțiunile umane seamănă mai degrabă cu jocurile de coordonare sau sunt influențate de incertitudine.

Glosar de Termeni Tehnici

Termen	Explicație
Teoria jocurilor	Ramură a matematicii care studiază strategiile de luare a deciziilor în situații de conflict sau cooperare.
Dilema prizonierului	Experiment mental în care doi agenți raționali pot alege să coopereze sau să se trădeze reciproc.
Echilibrul Nash	Situație în care niciun jucător nu își poate îmbunătăți câștigul prin schimbarea unilaterală a strategiei.
Abandon (Defecțiune)	Acțiunea de a trăda partenerul pentru a obține un avantaj individual în cadrul jocului.
Cooperare	Alegerea de a lucra împreună cu celălalt jucător pentru un beneficiu reciproc maximizat pe termen lung.
Joc repetat (iterat)	Versiune a dilemei care se joacă de mai multe ori, permițând jucătorilor să învețe din rundele anterioare.
Dinte pentru dinte (Tit-for-Tat)	Strategie care începe prin cooperare și apoi replică ultima mișcare a adversarului.
Eficiență Pareto	Stare în care nu se poate îmbunătăți situația unei persoane fără a înrăutăți situația alteia.
Strategie dominantă	Cea mai bună alegere pentru un jucător, indiferent de acțiunile celorlalți participanți.
Tragedia bunurilor comune	Situație în care indivizii care acționează independent epuizează o resursă partajată în detrimentul grupului.
Dilema securității	Concept în relații internaționale unde creșterea securității unui stat provoacă teamă și reacții similare în alte state.
Strategie stocastică	Abordare bazată pe probabilități de cooperare sau abandon, nu pe decizii deterministe.
Determinant zero (ZD)	Clasă de strategii care permite unui jucător să stabilească unilateral o relație liniară între scoruri.
Extorcare	Strategie de tip determinant zero prin care un jucător forțează adversarul să accepte un câștig mai mic, dar stabil.
Iertare	Capacitatea unei strategii de a reveni la cooperare după ce adversarul a abandonat anterior.
Strategie pură	Alegere deterministă a unei singure acțiuni pe parcursul întregului joc.
Strategie mixtă	Abordare în care jucătorul alege între mai multe acțiuni posibile pe baza unor probabilități.
Coluziune	Înțelegere secretă între jucători pentru a manipula rezultatul jocului în favoarea lor.
Jocul Lașului (Chicken)	Model de conflict unde rezultatul cel mai rău apare atunci când ambii jucători refuză să cedeze.
Sisteme moștenite	Structuri sau reguli vechi care continuă să influențeze deciziile actuale într-un cadru strategic.